Cum ajung mari granguri, unii ramasi oameni mici, uita cat te sacaiau cu telefoanele sa-i ajuti, sa nu-i uiti, sa le pui o vorba buna acolo unde se apasa pe butonul avansarii lor. Mai mult, isi „trag" cate trei-patru telefoane… bengoase, pe care le pastreaza ordonantele (ma refer la … gradati/degradati, adica generali/demilitarizati din institutia din care am evadat prin pensionare!), adica soferii si secretarele, care (telefoane) sunt ori trecute pe casuta vocala cand apelantul nu apare (ca dezirabil si, deci, memorat!) pe ecran ori pe „abonatul … nu raspunde" sau „deocamdata nu poate fi contactat".
Daca reusesti sa ti se raspunda (de catre slugi) participi la momentul penibil („stati, o sa vedem daca este…") si apoi la cel de-a dreptul scabros („imi pare rau, dar tocmai a iesit…"), de parca slugoii n-ar sti daca potentatul si-nstelatul (mai) e, ori n-ar fi vazut cand (tocmai) a iesit. Culmea e ca pe acesti ipochimeni care si-au facut reteaua lor de relationare, fiindca ii cunosc bine (la multi, punand umarul, vorba, pixul ca sa avanseze!) ii evit, nu le cer nimic, nu-i sacai telefonic, necum la birourile in care nu-si mai incap de-atata autoritate si la care nu ajungi cu una, cu doua de atatea filtre. Ii sun (si nu ma lecuiesc s-o fac) doar de ziua lor (inclusiv a armei din care fac parte), la Pasti (uneori) si la Craciun (cateodata) si constat ca deranjez, ca nu-s pe tabelul cu dezirabil. Au ajuns, carevasazica, belferii furtisagului si desantarii, ai abuzului si marlanismului solidar, de selecteaza si pe cei de la care primesc urari de bine.
Liota de invartiti, stolul de granguri analfabeti n-o sa ramana mult in jilt. Vin rocadele, voturile, caderile si atunci se reintrupeaza mielusei. Am cateva exemple de fosti generali cu rang inalt care, acum, ma tot cauta sa ma laude si sa-mi ceara carti cu autograf. Ei carora mai ieri, ca astora de azi, nu le
