Ultimul sondaj global al organizaţiei Transparency International arată - din nou - că, după ce am fost cea mai coruptă ţară candidată la UE, am reuşit să devenim cel mai corupt stat membru. Nici o noutate, s-ar putea spune, era greu să se schimbe lucrurile de la an la an; chiar şi atunci când o politică dă roade, rezultatele nu se văd imediat. Problema e însă că acest clasament apare în acelaşi timp cu o feroce campanie anticorupţie şi că riscăm ca şi începutul nostru de redresare să fie pierdut dacă guvernul continuă să facă presiuni asupra procuraturii şi, eventual, convinge o majoritate parlamentară să taie avântul DNA.

Dar mai întâi, cum stăm, de fapt, cu corupţia? Ne putem da seama? Răspunsul nu e atât de simplu de dat. În ultimii ani, corupţia mică a scăzut datorită măsurilor de transparentizare a activităţii autorităţilor publice. Funcţionarii şi poliţiştii iau mai puţin mită decât luau. Unde a rămas corupţie „mică“, la nivelul judecătorilor, al medicilor, profesorilor, problema e adesea una de reformă eşuată, ca la sistemul sanitar, care pur şi simplu nu reuşeşte să facă să ajungă la cadrele sanitare banii colectaţi pentru sănătate (că e aşa comod să laşi publicul să mai plătească o dată prin cadouri şi din banii de taxe să iei maşini de lux Caselor de Asigurări).

La judecători, problema este aceea a solidarităţii lor de castă, cu CSM-ul care ar trebui să îi controleze având el însuşi membri ce s-au ilustrat prin telefoane de intervenţie şi altele. În aceste sectoare nu politica anticorupţie poate face ordine, ci doar schimbarea felului de lucru actual, o nouă reformă: asigurările la medicină, controlul la instanţe etc. Poliţia e mai puţin coruptă nu pentru că poliţiştii au devenit brusc mai morali, ci pentru că unele măsuri mai inteligente, de exemplu, faptul că nu au mai avut dreptul să colecteze amenzi direct, au funcţionat. Numerele verzi