Datorăm cu toţii nişte laude târzii fostului premier şi guvernului său (SAR i-a lăudat chiar atunci când a fost cazul, dar în paranoia PSD-istă nu intrau decât două categorii: ăia cumpăraţi, ai lor 100%; toţi ceilalţi, duşmani şi răuvoitori).

Când au predat cheile de la hambar în 2004, finanţele ţării nu aveau găuri majore. Dincolo de păcatele sale ştiute, care l-au răpus electoral, premierul Năstase a asigurat o bună disciplină macro, chiar în anul cu alegeri, când am auzit mai puţine aberaţii bugetare decât în 2007.

Îmi amintesc cu nostalgie de Mihai Tănăsescu, care ne-a lăsat un deficit de doar 1%. Nu idealizez fosta echipă PSD. Motivele pentru care Năstase ar fi luat proiectele de lege scornite recent de social-democraţi şi le-ar fi făcut guler iniţiatorilor sunt simple: se aştepta să câştige alegerile, să stea la Cotroceni cel puţin patru ani, iar cabinetul său să guverneze între 2005 şi 2008 într-o atmosferă de relativ echilibru macro, că atunci merg bine şi învârtelile private micro.

Dar grija lui să nu-şi bată singur cuie în talpă a fost bună şi pentru ţară. Realizăm acum că, la vremea aia, Năstase era singurul şef de partid care chiar avea planuri pentru 2008 şi după. Iată încă o lecţie că instituţiile sunt uneori mai importante decât firea omului.

Cu un orizont de timp lung, Năstase a fost mai chibzuit. Dacă ar fi ştiut că pleacă în câteva luni, credeţi că-i era greu să spargă puşculiţa în 2004 sau să arunce în populaţie cu bani inexistenţ i? De aia în democraţie s-a inventat separaţia putere - opoziţie şi moţiunea de cenzură: ca să penalizeze un guvern căruia viziunea i s-a scurtat odată cu procentul în sondaje.

Când e clar că nu te mai alegi, îţi fuge mintea la prostii, dar opoziţia, ştiind că va plăti oalele sparte, te dă jos înainte să strici mare lucru. Creativi cum suntem, noi am găsit