Daca ar fi sa detaliez scenariul filmului „4 luni, 3 saptamani si 2 zile” - n-am s-o fac, pentru ca detest spoiler-ele - n-as impresiona pe nimeni, cel putin nu pe cineva din Romania.
De pe hartie la marele ecran
Regizorul Cristian Mungiu declara chiar ca prietenii sai, inclusiv Razvan Radulescu, au considerat scenariul initial mediocru.
Nimic mai adevarat: o studenta la politehnica ieseana incearca sa faca o intrerupere intr-un stadiu avansat al sarcinii, intr-o iarna a anului 1987. Alaturi de colega ei de camera de la camin, hotarata sa o ajute cu pretul oricarui sacrificiu, nimereste peste lumea interlopa a avorturilor.
O istorie banala, din „epoca de aur”, pandita, in plus, de pericolul ideologizarii - iarasi ororile comunismului, iarasi chestiuni morale (e sau nu etic sa incurajezi avorturile?), iarasi aceleasi subiecte cu care cineastii nostri incearca sa-si faca loc prin randurile concurentei internationale, spre trofee de la festivalurile mari.
Chiar si transpusa pe ecran, povestea scartaie la capitolul verosimilitate, pornind de la insusi mobilul tuturor intamplarilor: de ce e nevoie ca cele doua fete sa se agate cu asa disperare de o singura sansa, de un interlop iritant, autoritar si detestabil, inca din primul moment, din piata neagra a avorturilor?
Totusi, stim foarte bine, pe acest scenariu nu tocmai stralucit s-a construit un film care a castigat un „Palme d’Or” la Cannes, care a adus, deocamdata, incasari de peste 1 milion de dolari in Franta, Italia si Belgia, si care va strange, probabil, in cinematografele din Romania mai multi spectatori decat oricare alta pelicula autohtona.
Nu e doar o creatie a marketing-ului: e un film puternic, nu fara defecte, ce-i drept, insa plin de forta, de tensiune, de emotie. Cu personaje memorabile, cu o atmosfera apasatoare, de iarna, crispar
