Partidul Social Democrat a avut o evoluţie complet atipică în măsurătorile de opinie publică începând din ianuarie 2005. Tiparul cu care ne obişnuiserăm în trecut era că puterea scade şi opoziţia creşte, iar alternanţa la putere devenise aproape axiomatică. Era de aşteptat ca liberalii şi democraţii să se vadă erodaţi de actele guvernării, iar social-democraţii să noteze cu satisfacţie cum ar creşte încet-încet până la următoarea campanie electorală.

În ultimii aproape trei ani însă, acest model de aşteptări a fost dramatic contrazis de realitate. PSD a început actuala legislatură cu 19% în ianuarie 2005, iar ADA, cu 66%, fenomen deja cunoscut ca efectul de band-wagon. A venit posibilitatea reală de alegeri anticipate în vara anului 2005 (când dl. Tăriceanu a anunţat de două ori demisia şi de două ori renunţarea la demisie, ori de câte ori înţelegea că dl. Băsescu nu l-ar mai fi numit în veci prim-ministru) şi aliniamentele politice s-au reluat de parcă eram din nou în noiembrie 2004: PSD 34%, ADA 43%. ADA avea cu 10% mai mult decât în noiembrie 2004, efectul evidenţei că Traian Băsescu îl învinsese pe Adrian Năstase în cursa prezidenţială. Acesta este, de fapt, impactul unui preşedinte asupra electoratului partidului său - în cel mai bun caz, 10%. Oricine ar fi preşedintele şi oricare ar fi partidul.

Ameninţarea cu alegerile anticipate din vara lui 2006 a trecut, iar cei doi combatanţi şi-au reluat locurile normale pentru perioada dată. În decembrie 2005 - ADA 45%, PSD 28% (oh, Moritz, ce vremuri!).

Anul 2006 este un an negru pentru PSD: mătuşa Tamara (minus 4 puncte), preconizata alianţă cu PRM (minus 5 puncte), racolările democraţilor de primari şi consilieri din august 2006 (minus 2 puncte), condamnarea comunismului şi integrarea efectivă a României în UE la 1 ianuarie 2007 (minus 2 puncte) duc PSD la 16 % în ianuarie 2007, iar ADA, la un confort