Le-am zis unor amici că mi-aş dori un loc de veci in Franţa, pe undeva, pe lăngă Paris, şi amicii mei s-au scandalizat. Ai fi tu in stare să-ţi laşi ţara?!, m-au intrebat. Oameni buni, le-am răspuns, sunt romăn căt timp sunt viu. Dar după ce mor, am dreptul să-mi aleg cimitirul. Am şi ochit un loc bun, cu vedere spre Paris, intr-unul dintre orăşelele din poala metropolei. O să am vecini respectabili, francezi, evrei, suedezi şi italieni, şi aer curat. Măcar după moarte să am linişte, aer curat şi vecini la locul lor. Normal e să te stabileşti in altă ţară cănd eşti viu, mi-au replicat ei. Nu vezi căţi vin să moară acasă...
Discuţia a degenerat. In opinia lor, moartea ne făcea şi mai romăni decăt fuseserăm, ne izbăvea de absenţa unui simţămănt patriotic manifest şi ne lega definitiv de glie. In opinia mea insă, moartea ne dădea dreptul să ne bucurăm in sfărşit de nişte libertăţi, de care n-avuseserăm parte in timpul vieţii. Am tănjit de cănd mă ştiu să fiu şi cetăţean francez. Să fiu de două ori patriot, ca romăn şi ca francez. Intr-un cimitir mic şi cochet din Franţa imi rezolvam decent o frustrare şi nici Romănia nu pierdea. Ba dimpotrivă, Romănia căştiga un loc de veci la Străuleşti. Plin de cerşetori şi de buruieni, e drept, şi inconjurat de o lume cu care n-aveam nimic comun.
Nu-i frumos să te duci atăt de departe de ai tăi, mi-a zis unul dintre amici, cu aerul că era argumentul care mă obliga să-mi petrec eternitatea la Străuleşti. La observaţia lui, aveam şi eu un contraargument de bun-simţ: in Uniunea Europeană eram integraţi cu totul, deci şi prin cimitire. De ce să ne rămănă cimitirele in afara Uniunii? Moartea ne dă o cetăţenie universală. De ce să nu profităm de ocazie? Dac-aş avea bani, mi-aş cumpăra un loc de veci cu vedere la Mediterană. Le-am spus asta amicilor, şi ei au fost de acord că un loc intr-un cimitir la malul
