"In betia de cuvinte respira desfraul emancipat al lichelei, iar lichelismul se mentine la putere pentru ca spatiul nostru public este stapanit de minciuna".

Cand studia „betia de cuvinte” (1873), Titu Maiorescu ii fixa locul public in zona literara. Patologia in cauza era descrisa ca o ebrietate a mintii, produsa de abuzul de cuvinte. In exces, argumenta Maiorescu, cuvintele debiliteaza functiile inteligentei si stimuleaza aplecarea spre agresivitate a impostorilor.

Dupa 134 de ani, patologia numita de Maiorescu „betie de cuvinte” a disparut aproape complet din mediile culturale, ramanand sa faca ravagii in ziaristica de informatie si in politica. De ce doar acolo? Deoarece betia de cuvinte face ravagii numai in absenta spiritului critic.

Or, sub forma criticii literare, in mediile culturale spiritul critic a functionat in tot acest timp, aproape fara intrerupere. Dimpotriva, nicio cenzura a spiritului critic nu a existat in presa de informatie ori in politica.

In presa de informatie de azi, boala betiei de cuvinte se manifesta prin cateva trasaturi incapatanate.

Stirile sunt redactate ca si cand ar fi ghiulele cu ghimpi; redactorii lor prefera violentele de limbaj si recurg la stridente retorice ca la niste argumente valide; limbajul colocvial le apare ca fiind forma cea mai inalta a neutralitatii; familiaritatile de adresare abunda, iar vulgaritatile debordeaza; in fine, de fiecare data cand este vorba de chestiuni considerate a fi serioase, presa

noastra de informatie cultiva limbajul demascator si demonizeaza personajele implicate.

Aproape toate marile cotidiane emuleaza cu un tip de presa care pune inaintea argumentului stridenta verbala, construieste scenarii apocaliptice din te miri ce, demonizeaza persoanele publice, construieste „dusmani” si este incapabila sa rezume sec, obie