Un mare eveniment din istoria noastra recenta s-a consumat cu mare fast si cu tot protocolul traditiei bizantine, in aceste frumoase zile de toamna. Pe fondul multiplelor gilcevi si multilateralelor ciorovaieli, mai mult de forma decit de fond – de unde nu avem reale partide de dreapta si nici de stinga, ci doar o jalnica mixtura de fosti comunisti, fosti si actuali securisti si actuali si de viitor oportunisti, nici bunul Dumnezeu nu poate cere mai mult – intronarea noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane este (ar putea fi, in lumea care functioneaza bine si viceversa) un moment de cumpana. Dincolo de semnificatia momentului, asezarea Prea Fericitului Daniel pe tronul patriarhal ar putea aduce un dram de speranta pentru a linisti lucrurile in Tara Romaneasca. in virtutea pozitiei sale de intiistatator al Bisericii Ortodoxe Romane, dar si prin posibilitatile de manevra pe care le confera un astfel de statut.

Daca Biserica Rasariteana a depins mereu de vointa bazileilor Bizantului, nici conducerea statelor desprinse din Vechiul Imperiu nu a putut fi indiferenta la ce se intimpla in tara. Sigur ca despartirea Statului de Biserica este o realitate in tarile cu democratie consolidata, dar nimeni si nimic nu poate opri pe acesti alesi ai lui Dumnezeu sa contribuie la pacea si bunastarea popoarelor lor. Inclusiv in Romania. Chiar daca destule voci guralive si dezacordate trompete ale societatii civile sint extrem de prezente pentru a minimaliza, eventual exclude, rolul Bisericii din societatea romaneasca. Departe de a exista pericolul unei „domnii a teocratiei“, cum clama un distins intelectual specializat in Plotin si Platon, bun polemist si publicist, dar fara „organ“ in a percepe, intus et in cuta, substanta credintei unui popor – sigur ca exista si Andreea Marin si Robert Turcescu, dar astea sint alte povesti –, Biserica Ortodoxa Romana, printr-o abi