Unul dintre conceptele-cheie ale iconologiei – sintagma formulata de Erwin Panofsky – este „simbolismul deghizat“, sensul acestei expresii fiind acela ca imaginea functioneaza ca un fel de „pilnie“ care trimite spre semnificatii ascunse, introvertite. Din varii motive, fie teologice, fie politice, fie de natura vizuala, imaginea trebuia „incifrata“, incarcata cu sensuri latente, decriptabile doar daca intrai in posesia „cifrului“, a unui cod aparte pe care, uneori, chiar artistul ti-l furniza.
Cel mai adesea, insa, acesta raminea abstrus si incomprehensibil.
Pictura lui Ioan Iacob mi-a amintit de aceasta posibilitate duala imediat ce am vazut-o pe viu. Si aici trebuie sa o spun abrupt: ea trebuie vazuta aievea, caci are de pierdut de pe urma procesului de reproducere. Valoarea intrinseca a acestei picturi rezida anume in sinceritatea ei. Or, aceasta lealitate nu se poate livra printr-o procura. Mai rar vezi azi o pictura sincera, caci artistii recurg prin vopsele la infinite tertipuri optice, formale, constructive, iar acestea doar arareori devin culori. Ioan Iacob este in primul rind un autentic colorist, iar pentru a da in vileag acest dar el nu are nevoie de multa imagine. Suprafetele picturilor sale sint mereu aerisite, perfect dozate, iar subiectul de reprezentat este instantaneu citibil, frontal si recognoscibil. Vedem disparat: mere, flori, vase, nud de femeie, animale, chipuri razlete, pasari. Niciodata acestea nu sint impreuna, de-a valma. Fiecare isi are realitatea sa.
Unica si implinita. Ciclurile picturilor sale dau seama de complexitatea acestor universuri razlete, in care patrundem prin intermediul culorilor. Aidoma efortului pe care-l depunea si teoretiza, altadata, „puristul“ Mark Rothko, care incercase sa inainteze prin pictura spre spectator, Ioan Iacob propune niste „paravane“ cromatice monumentale cu care sa inval
