De fiecare data cind ma intorc dintr-o calatorie in Franta sau Italia, ma izbeste uritul pe care-l vedem, auzim, suportam zi de zi. De la blocurile sinistre din cartierul in care locuiesc (si nu e deloc printre cele mai rele), pina la fetele mohorite ale vinzatoarelor de la magazine, care cu o mina iti dau in sila ceva de pe raft in timp ce cu cealalta tin telefonul la care continua impasibile sa vorbeasca, la absenta desavirsita a oricaror formule de politete din partea celor mai multi „lucratori comerciali“ („la salariul lor, numai de asta le arde, vai de ei“), la vorba rastita, scrisnita a mai tuturor celor cu care te intersectezi, trecind prin gunoiul aruncat gospodareste in spatele blocurilor si prin mizeria asezata temeinic pe trotuare, adunata peste vara si dospita bine in timpul iernii, ca sa iasa mai hotarita, mai puternica la lumina in primavara urmatoare (o!, diafana punga de plastic care ti se incolaceste alene pe picior la cea mai mica adiere de vint, cirpele in culori pastel aninate de crengile copacilor, hirtiile invirtejite in aerul prafos).
De fiecare data imi aduc aminte de o intimplare petrecuta acum mai multi ani, intr-una dintre primele mele iesiri, se poate s-o mai fi povestit. Eram la Roma, in Piazza Navona, cascam gura fericit, ca mai toti cei care se nimeresc pe-acolo. Pe banca, linga mine, un tinar „italian tipic“: subtirel, tricou mulat, ochelari de soare, par dat din belsug cu gel, ma rog, tot tacimul. Intram in vorba, imi spune ca e dintr-un sat amarit din Sicilia, ca a terminat liceul si a venit la Roma sa caute de lucru (dar nu parea foarte grabit)… Si nitam-nisam imi arunca: „Tu nu crezi ca daca eu as fi crescut intr-un loc ca asta, vazind mereu case frumoase si statui ca aici, viata mea ar fi fost altfel?“.
Primul impuls, cind ma uit la blocurile urite din cartiere („Dar de ce le vezi? De ce nu tii capu-n pam
