N-aş fi scris despre ele dacă n-aş fi avut, recent (e drept, fără grozavele efecte din basmul fraţilor Grimm), o întîlnire cu o casă de turtă dulce. Se întâmpla la Tübingen, aproape de Stuttgart, şi căsuţa, vă daţi seama, nu era chiar din prăjitură, dar arăta întocmai ca şi cum ar fi fost. Un roz- acadea, cu acoperiş ca de cranţ şi ferestre ca nişte ochi din poveşti. Pe deasupra, înăuntru era, nici mai mult, nici mai puţin, decît o prăvălie cu carameluri, bomboane, licori. şi nici o vrăjitoare.

Greu de spus de cîte ori dăm, în realitate, peste casele care ne-au fost popasuri de lectură, sau cît doar ni se pare că le vedem aievea. Fapt este că, în lumea de dincolo de coperţi, ele sunt numeroase. Le vezi din titluri - de la Casa Buddenbrook la O casă de păpuşi, de la Casa Bernardei Alba la Prăbuşirea Casei Usher. Le găseşti - locuri largi şi primitoare, sau coclauri strîmte, unde pîndesc energii rele - în toată tradiţia romanului, care pare că are nevoie, ca să se întemeieze, de reazemul a patru pereţi. Şi, asemeni lui, teatrul. Mai puţin, dar nu deloc, poezia. Aşa că şi literatura noastră, mai veche sau mai nouă, poate fi citită mergînd pe acoperişuri.

De pildă, poezia Văcăreştilor s-a clădit pe o fereastră. Luminată, îngăduind serenade. Aşadar, din poezia altora, intrată, în aceeaşi perioadă, sau mai devreme, cu totul în Curte, a noastră a prins doar o margine. Îndeajuns, însă, pentru un început. Romanul, cînd am început să-l avem, s-a adăpostit, de la bun început, în unghere. I-au lipsit (sau n-a vrut să le bage de seamă) panoramele vaste, de cîmpuri de luptă, de stepe străbătute călare, chiar de păduri (dacă le uităm pe-acelea, încîlcite, străbătute de Abatele de Marenne). În schimb, aproape fiecare roman, sau nuvelă, are ochi pentru mutările din interior. În Ciocoii vechi şi noi, una din primele intrigi solide pe care literatura română le cunoaşte se