Intr-o societate normala, in care meritul este recompensat, iar incompetenta si frauda, odata descoperite, se sanctioneaza, sansele unei institutii sau ale unui domeniu intreg (economia, sanatatea, cultura, educatia) nu sunt legate foarte strans de prestatia diriguitorilor.
In Occident, oricat de (in)capabil s-ar dovedi un ministru, un secretar de stat, un director cu putere de decizie, sectorul pe care il administreaza are o anumita autonomie, castigata in timp. Aceasta ii da posibilitatea de a se apara, prin "anticorpii" profesionali, de orice decizie arbitrara si aberanta, care l-ar putea afecta in mod direct si pe termen lung. Deciziile arbitrare si aberante sunt insa extrem de rare in aceasta lume occidentala pe care o luam drept etalon. Guvernantii nu se arunca aproape niciodata cu capul inainte, ci construiesc meticulos strategii de dezvoltare, dupa lungi consultari cu toti actantii din domeniul respectiv. A face o reforma in sanatate, de pilda, fara consultarea cadrelor medicale reprezinta un abuz si, in fond, un nonsens. Fiindca ministrii vin si pleaca, in timp ce personalul medical ramane sa aiba in grija starea de sanatate a populatiei.
De cand actualul ministru al Educatiei a anuntat asa-zisa reformare a invatamantului romanesc, facuta prin desfiintarea examenelor de admitere la liceu, o furtuna de proteste, venite din toate partile, s-a abatut peste capul care a copt aceasta initiativa dezastruoasa. E in logica elementara ca un examen serios si unitar triaza valorile si elimina diferentele de tratament. Notele primite de un elev la o scoala de elita nu sunt egale cu cele primite de un alt elev la o scoala de stransura. Daca al doilea va lua automat locul primului, in loc sa concureze cu el, vom asista la o degradare fara precedent a invatamantului romanesc. Va fi dinamitata concurenta benefica, va disparea motivatia de a invata. La ce b
