Nu ştiu cât este de consolator să afli că mizerie morală şi socială există nu numai la noi. Există, din păcate, şi la alţii. Dar e, fără îndoială, deprimant să descoperi că mare parte din mizeria existentă la alţii (sărăcia sordidă, corupţia inventivă, hoţia, pedofilia) vine, de fapt, tot de la noi, printr-un export ocult sau printr-o contaminare ce nu ţine cont de graniţe. Traficul de maşini şi traficul de minori, pe seama cărora s-a dezvoltat în anii de după Revoluţie un fenomen social tumoral, ne-au cuprins şi pe noi, esticii, şi pe occidentali. Înainte de europenizarea bunăstării şi a democraţiei, am asistat, după 1990, la europenizarea sărăciei şi a exploatării sexuale, prin generoasa contribuţie a unei societăţi româneşti dezechilibrate, din care au ieşit la iveală cu prioritate tocmai aspectele ce au fost reprimate. Societatea românească şi-a arătat mai întâi Europei maladiile, complexele, conflictele interne, eşecurile, inaptitudinile - tot răul ce nu fusese vindecat şi nu putea fi vindecat prea repede. Radu Aldulescu îşi propune să arate, cu mijloacele prozei, tocmai acest lucru în romanul Proorocii Ierusalimului (ed. I, 2004; ed. II, 2006): mizeria morală românească, răspândită în Germania şi în Franţa, prin reţelele de hoţi şi traficanţi de copii.

Cazul prozatorului Radu Aldulescu a devenit destul de notoriu, pentru a nu mai avea nevoie de o notă bibliografică. Mă simt, totuşi, dator să dau câteva repere. Născut în 1954, deci posibil congener al optzeciştilor, Radu Aldulescu a debutat abia în 1993, cu romanul Sonată pentru acordeon, după care a publicat celelalte romane, care i-au consolidat faima în zona prozei realităţii detestabile: Amantul colivăresei (1994, reeditat în 2006 la Editura Cartea Românească), Îngerul încălecat (1995), Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1997). Dacă nu mi-a scăpat ceva, Proorocii Ierusalimului e al cinc