Michel Déon, astăzi bătrân membru al Academiei Franceze, fost tânăr nărăvaş din grupul anti-sartrian al "husarilor", alături de Roger Nimier, Antoine Blondin şi câţiva alţii, are un trecut controversat de jurnalist de dreapta la publicaţia de dinainte de război, celebra L'Action française de care n-a vrut să se dezică, n-aş vrea să mă pronunţ în delicata chestiune ; tot ce pot spune este că scrie bine, o dovedeşte şi recenta, ultima sa carte de peste cinci sute de pagini, memorii, portrete, interesante reflecţii literare, existenţiale - deloc existenţialiste! -, morale, social-politice, pe cele din urmă, cum ziceam, le voi pune între nişte paranteze, pe care îndrăznesc a le socoti de bun simţ...
Cartea se intitulează Pages françaises, Gallimard, 1999.
Michel Déon aşterne o frază potolită, dar opiniile sale nu sunt potolite, ci originale, în răspăr cu cele curente, îndărătnice în consecvenţa lor de o viaţă, de o lungă viaţă. Fidelă Franţei, fidelă vechilor admiraţii, de preferinţă prieteniilor literare.
"Aşa cum în Paginile greceşti erau reluate integral două cărţi dictate de viaţa în Grecia, Paginile franceze reiau două cărţi tratând într-un fel mai direct ceea ce datorez Franţei: o limbă, un tezaur literar, o anumită turnură a spiritului şi nişte prietenii pe care timpul şi distanţa niciodată nu le-au şters. Binefacerile unei deja lungi existenţe ne îngăduie să ne dăm seama de sărăcia ideilor gata făcute şi cât de tare îl încearcă o senzaţie de vertigiu pe cel ce se apleacă asupra abisurilor trecutului. Interesant de mărturisit că distanţa te face să înţelegi cât de puţin contăm noi înşine, în chiar ceea ce ni s-a întâmplat nouă înşine. Mult de tot s-a jucat hazardul cu noi, deciziile capitale au fost luate fără ca zeii să ne consulte, fiinţe iubite, cele ce ne-au învăţat să iubim, au părăsit viaţa asta fără ca noi să putem, fără ca noi să ştim
