Tabloul lui Murillo, pe care l-am văzut pe timpuri la Louvre, alături de Şchiopul falnic, sfidător, al lui Ribera, - nu mai ţin bine minte dacă pe acelaşi perete, - sunt două picturi spaniole ce definesc singure spiritul culturii iberice, nu atât socializantă, cât nerefuzând esteticei, urâtul.
Lăsaţi de o parte gesticulaţia lui Goya, înverşunarea asupra fizionomiei umane, şi veţi înţelege ce vreau să spun.
Dacă veţi pune la rând şi pictura flamandă, italiană din epocă, intenţia devine clară...
Imediat vă va răsări în minte, în literatură, Don Quijote, proza lui Cervantes, lucrând în aceeaşi direcţie, pe linia distorsionată a handicapului mental.
Ficţiunea, ca dereglare, a naturii, tot umane...
De unde, prin acuitatea viziunilor, geniul.
*
Estetica urâtului! Hm. Mulţi confundă lucrurile, mai ales în literatură... E o maladie curentă, nu numai lexicală.
E greu de tot; şi îţi trebuie mult talent, cum a fost cu Arghezi la noi... care... din bube şi gunoi să işte frumuseţi noi,... plus apostrofările acelea care rămaseră în istoria literară: "O fi fost mă-ta vioară, trestie sau căprioară..."
*
De la figura în care domină griul şi negrul, a "băiatului care se despăduchează", al spaniolului, până aici nu-i drumul prea lung; deşi diferenţele de cultură ar pune la încercare orice apropiere.
Ei, reprezentanţii unui imperiu, catolici, arşi de vântul de peste Gibraltar, invadaţi, amestecaţi cu arabi, din care ieşi spiritul maur, Alhambra. Noi, din grecime în grecime care tăiem în Asia turcime, popor, urgisit, şi ortodox, pe deasupra!...
Totuşi, în artă, asemănările întemeiate pe spirit mai mult decât pe culoarea ochilor şi a pielei, precumpănesc.
*
A existat în cultura noastră, mică nu mare, o tendinţă moralizatoare, unde binele şi frum
