Nu scriu acest articol pentru a face reclamă revistei la care lucrez, "Orizont". Deşi, e adevărat, subiectul e sugerat de publicaţia pe care am sărbătorit-o săptămâna trecută la apariţia numărului 1500. O probă de rezistenţă - fără a pune la socoteală şi antemergătorul său, "Scrisul bănăţean", apărut începând cu 1949. Până acum aproape trei ani, când am început viaţa de navetist la Bucureşti, am petrecut zi de zi câteva ore în redacţia din Strada Vasile Roaită, devenită ulterior Piaţa Sf. Gheorghe, iar apoi Strada Rodnei, iar astăzi A. Pacha. Numele străzii s-au schimbat, s-a schimbat şi mobilierul din birouri, dar ceva s-a păstrat: spiritul de totală deschidere al publicaţiei şi o parte consistentă a echipei de redactori pe care i-am întâlnit prin 1978-'79.
Pe vremea aceea, la parterul impozantei clădiri care adăposteşte redacţia se afla un fel de cafenea socialistă, reciclată în restaurant cu autoservire. Undeva, într-un ochi de geam, se vindeau merdenele, cu un excelent gust, dar care trimiteau spre etaj, în birourile redacţiei, un insuportabil miros de ulei ars. Astăzi, sub încăperile redacţiei se află sediul unei bănci de succes. Miresmele plăcintelor încinse au dispărut ca prin farmec, ilustrând faimoasa zicere conform căreia "banii nu au miros". Pot depune mărturie: nu au, într-adevăr. Au, în schimb, o gravitaţie accentuată: în loc să se ridice, prin tavan, spre noi, coboară tot mai mult în pântecele clădirii, într-un loc unde, pe vremuri, Iosif Costinaş avea laboratoarele unui fantast cineclub.
În "Orizont" au publicat absolut toţi scriitorii importanţi din vestul României şi mare parte din scriitorii de suprafaţă ai ţării. Acest lucru nu se datorează doar echipei actuale, ci şi celei de până în 1989. Chiar dacă obolul politic plătit în vremea comunismului covârşea, adeseori, paginile revistei, reducând literatura la câteva pagini pipernicite, "
