Marturisesc ca, de cand scriu rubrica de fata - adica, iata, se vor implini in curand doi ani -, am trecut deseori prin momente in care am vrut sa renunt. Pentru ca am avut sentimentul inutilitatii. Nu, nu e vorba de ego-ul meu, in sensul ca rubrica n-ar fi citita. Sau ca as fi primit critici devastatoare ori laude gaunoase. Am scris despre niste oameni pe care eu ii apreciez sincer si am si explicat de ce. Dar oare a meritat?
Da, poate ca a meritat. Decat sa n-o fi facut deloc, tot e ceva ca am facut-o. Din 1989 incoace, am scris probabil mii de articole, pe diferite teme. In Ziarul de Duminica am combatut 7 ani, de doua ori pe luna, impotriva kitsch-ului ca mentalitate. Ma uit in jur. Nu se simte nimic, nu s-a schimbat nimic, nu se vede nici un rezultat, e ca si cum articolele mele - ca si ale multor altora - n-ar fi existat niciodata. Sau ca si cum ar fi fost publicate intr-o tara de orbi, asa, ca sa nu zicem ca n-avem presa. O fictiune absurda, totala.
In raport cu imaginea reala a societatii in care traim, articolele mele si ale altora par o gluma, un moft. Poate ca asa si sunt si am trait eu intr-o eroare. Adevarul este ca am obosit. Mi-e lehamite. O lehamite atat de mare, incat cu greu mai astern aceste cuvinte pe ecranul computerului.
Am vorbit cu un fost om politic, un tehnocrat care, vremelnic, a fost cooptat in niste structuri guvernamentale. Si-a dat demisia dupa un an si s-a intors la afacerile lui. Sistemul l-a scuipat ca pe un virus. N-avea nevoie de bani, ci chiar voia sa schimbe ceva si a crezut, naiv, ca, daca are independenta financiara, se poate lupta cu sistemul din interiorul acestuia. Avea ideea asta idioata ca, daca tot nu si-a transferat averile intr-o banca elvetiana, pentru a trai pana la sfarsitul zilelor cu burta la soare, macar sa faca aici ceva util. Nu a reusit. A trebuit sa plece. Acolo, sus, singura regula
