În prefaţa la antologia de poezie a lui Gabriel Chifu, O sută de poeme, Nicolae Manolescu observa, cu dreptate, faptul că autorul, după zece volume de poeme şi şase de proză, "continuă să treacă în ochii criticii drept mai cu seamă poet": şi asta pentru că - spune criticul - "poetul s-a dovedit mai bine fixat în memoria cititorilor profesionişti". Acelaşi lucru pare a i se întîmpla şi lui Nichita Danilov, cum, la fel, în istoria literaturii noastre contemporane, vor fi fost receptaţi Mircea Ciobanu şi Ana Blandiana, Nicolae Ioana şi Horia Bădescu, Ovidiu Genaru şi Vasile Petre Fati. Cu Nichita Danilov se întîmplă şi altceva; poetul - autor al volumelor Fîntîni carteziene (1980), Cîmp negru (1982), Arlechini la marginea cîmpului (1985), Poezii (1987), Deasupra lucrurilor, neantul (1990), Mirele orb (1995), Nouă variaţiuni pentru orgă (1999), Peisaj cu ziduri şi uşi (2000), Suflete la second-hand (2000), în deşert şi pe ape (2000), Umbră de aur, melancolia (2000), Secol (2003), Ferapont (2005) - îi face să sufere, deopotrivă, pe prozator - cel din Nevasta lui Hans (1996), Tălpi. Şotronul (2004) şi Maşa şi Extraterestrul (2005) -, dar şi pe publicistul din Urechea de cîrpă (1992), Apocalipsa de carton (1993) şi Capete de rînd (2006). în perspectiva acestei realităţi a bibliografiei scriitorului, nu se pot face diferenţieri de valoare între proza, poezia şi publicistica lui Nichita Danilov (nu se poate spune, cu argumente, că, de exemplu, poezia e mai valoroasă decît proza ori că publicistica e mai "bună" decît romanele); diferenţele, cîte sînt, ţin de notorietatea fiecărei "ipostaze", de ceea ce Nicolae Manolescu numea "memoria cititorilor profesionişti". Autorul însuşi pare a cultiva această ambiguitate; în 2005 publica un roman, în 2006, o carte de publicistică, iar acum, iată, un nou volum de versuri, Centura de castitate (Editura Cartea Românească, 2007): anul viito