Fără "undele" de subversivitate din Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Călinescu şi fără realismul magic şi comicul burlesc din Manualul întâmplărilor al lui Ştefan Agopian, romanul Antoniu şi Kawabata (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007) de Iolanda Malamen se înscrie în mini-arhipelagul prozei care face din cloşard - locul comun al declasării sociale, al degradării fizice şi morale - un personaj literar memorabil. De altfel, tocmai atipicitatea şi exemplaritatea "eroilor" săi o individualizează pe scriitoare între alţi "exploratori" ai lumii "de jos", ai umanităţii marginale şi marginalizate. Iolanda Malamen e prea puţin atrasă de latura pitorescă a acestei lumi a viciului şi a mizeriei, evidentă la Eugen Barbu, şi se află, de asemenea, la o distanţă considerabilă de viziunea naturalistă, céliniană a lui Radu Aldulescu. Observaţia realistă nu lipseşte, însă poetizarea imundului, "estetica urâtului" determină configuraţia romanului şi a protagoniştilor săi. Precum Arghezi în Flori de mucegai (unde, spre deosebire de baudelairienele Flori ale răului, miza estetică are şi un background etic), prozatoarea se dovedeşte interesată de revelarea petelor de lumină, a oazelor de umanitate dintr-un univers al întunericului moral şi al dezumanizării.

Antoniu şi Kawabata sunt doi cloşarzi care împart de cinci ani aceeaşi magherniţă improvizată dintr-un ghetou de la marginea Bucureştiului. În acest cartier sumbru cu un singur bloc (devastat şi el, o relicvă sinistră a comunismului şi un bastion al mizeriei locului), în care - culmea cinismului - primăria trasase străzi şi numerotase casele, locuiesc precum într-o leprozerie sau într-o veche Curte a Miracolelor, îngropaţi în gunoaie şi invadaţi de şobolani, tot felul de năpăstuiţi ai soartei, copii ai străzii, oameni evacuaţi din imobilele revendicate, prostituate devenite neproductive, alcoolici, foşti