Filmele romanesti de dinainte de '89 ne ofera doua tipuri distincte de realitati: una cosmetizata, cu o viata roz-bombon, si o alta scapata de sub controlul constientului si cenzurii. Este vorba de realitatea de interior si de planurile de exterior. Cineastii nostri au avut o mare pasiune pentru ceea ce nu era specific comunismului: viata de familie se desfasura in interioarele caselor construite in perioada interbelica. Incaperile erau inalte si largi, cu glasvanduri si sobe de teracota, mobilate cu scrinuri, fotolii si mese rotunde sau ovale de 6-8-12 persoane. Aici locuiau, in filme, maistrii intelepti din uzine si de pe santiere, secretarii de partid. In general - lumea noua. Adevaratii proprietari nu prea se vedeau.
Ma uit la filmele realizate inainte de decembrie '89, cele mai multe nu foarte inspirate - dar nu pentru scenarii, nu pentru personaje, nu pentru jocul actoricesc, ci pentru secventele documentare ce scapau de sub control: scenele de exterior. Oricata ordine s-ar fi facut in jurul locului in care se filma, viata, viata reala, aia nefardata, necosmetizata naboia adesea din plan secund, fiind infinit mai interesanta decat ceea ce se petrecea in prim-plan. Abia acum, urmarindu-le, imi dau seama in ce lume am trait: mohorata, saracuta, demna de compasiune. Pe strada trec oameni cu traistute in maini (pungile de plastic, mai ales alea colorate, erau semne de cosmopolitism), slabi, trasi la fata. Nu stiu daca asa era structura anatomica a oamenilor din acea perioada in intreaga lume (pentru ca am vazut acum in filmele prime ale lui Alain Delon ca nici el nu deborda de muschi lucrati si nici nu emana bunastare trupeasca), dar noi, romanii, parem al naibii de jigariti, cu hainele mereu fluturand pe noi. In trecerea de la hainele facute la comanda (de catre croitori - unii, veritabili artisti in ajustarea defectelor cate unui trup) la hainele
