Când dragostea pentru limbile clasice, religia, literatura şi psihanaliza au şansa de a ajunge pe mâna unui om cu respect faţă de cultură, discursul rezultat nu putea fi decât unul cu o mare forţă inclusivă şi sugestivă, bazat pe un mixaj de erudiţie şi speculaţie ce solicită, provoacă şi încântă în egală măsură. Asta s-ar putea spune, în mare, despre ultimul volum semnat de Ion Vianu - Blestem şi binecuvântare - volum ce reuneşte o serie de eseuri scrise în ultimii ani, eseuri care, ca şi romanele sale - Caietele lui Ozias, Paramnezii şi Vasiliu, foi volante - , au ca fundal relaţia dintre literatură şi psihanaliză, evidenţiate fiind punctele comune celor două domenii, în condiţiile în care autorul se simte ca acasă în ambele, iubind de mic literatura (deşi declara că a avut un singur profesor, dar acesta a fost Tudor Vianu, tatăl său) şi practicând de peste patruzeci de ani psihoterapia, atât în România, cât şi în Elveţia.

Faust, de la magie la alchimie, Jung şi tipologia psihologică, Blestem şi binecuvântare (Ce este un tată?), Sine autentic şi sine fals, Freud, azi, Despre Sacher-Masoch, Antigona, o disidentă - sunt titlurile eseurilor din prima parte a cărţii în care Ion Vianu abordează printr-o grilă personalizată teme des puse în discuţie, dar care îi permit eseistului român asociaţii surprinzătoare, trasee posibile fiind deschise la tot pasul şi, mai ales, ancorate în realitatea socio-politică a zilelor noastre. Pentru autor, scopul psihoterapiei este unul hedonic, deoarece aceasta nu este o lucrare vindecătoare în sens strict medical, ci "o relaţie emoţională între doi indivizi", "o aventură intelectuală", "un transfer pozitiv" şi o "interpretare", plăcerea procurată şi relaţia cu inconştientul ("rădăcina existenţei") fiind zone de suprapunere a psihanalizei cu literatura: "plăcerea psihanalizei este paralelă cu cea produsă de literatură. Este o formă