Am avut şansa, acum ceva vreme, să-l cunosc pe Dan Jitianu. Apoi pe Paul Bortnovschi, pe Ion Popescu-Udrişte, pe Vittorio Holtier, pe Lia Manţoc, pe Helmut Sturmer, pe Doina Levinţa, pe Puiu Antemir. Cu Irina Solomon şi Dragoş Buhagiar sînt colegă de generaţie şi am învăţat împreună să descoperim teatrul şi codul lui. Aceşti artişti au o dimensiune umană şi spirituală vastă, gîndesc cumva altfel, parcă mai profund, mai serios, mai responsabil. Şi teatrul, şi viaţa. Poartă cu ei lumi născute din forţa cuvîntului întrupat în forme viguroase şi poetice, din harul cu care imaginaţia este provocată să caute, să caute, să inventeze variante şi variante pentru diferitele ipostaze ale diurnului sau nocturnului teatral. Am fost fascinată ori de cîte ori am stat de vorbă cu aceşti mari scenografi, mari spirite, formate nu doar în cultul vizualului. Universuri fabuloase mi s-au deschis dintr-un cuvînt, dintr-un sens pe care cuvîntul, cum spuneam, îl deschidea altfel decît mintea mea. Scenograful defineşte o lume, o aşază într-un spaţiu, o determină să se exprime acolo, să atingă poezia, să convingă, îi dă dimensiune la vedere, îi creează coordonatele în care să respire, să se mişte, să zboare, să existe. Scenograful este cumva mai mereu "între". Între sine şi celălalt, între regizor şi textul pe care acesta i-l propune, între tipul său de limbaj, de decodare şi celălalte, între simţul regizorului şi cel al actorului, ducînd, în acelaşi timp, propria aventură, propria fantasmă asupra vieţii sau a ficţiunii. Este artistul-însoţitor prin definiţie. Cel care stă alături, cel care vorbeşte pe limba sa exprimînd gîndul celuilalt şi, deopotrivă, pe al său. Este o profesiune în care orgoliul este fatal pentru că arta aceasta este pusă fundamental sub semnul modestiei profunde, al celui care construieşte pentru ochi, fără să scoată ochii. Este arta prin care se defineşte viziunea "celui