Am vizitat recent o manufactura de ceasuri, unde am fost coplesita de o sumedenie de senzatii. In primul rand, am luat foarte serios in calcul sansele pe care le-as avea sa fug cam cu toate ceasurile pe care le vedeam. Apoi, cand mi-am dat seama ca probabil n-as ajunge nici macar pana la primul rand de usi, m-am resemnat si am inceput sa admir dezinteresat toate capodoperele, care au nevoie de mult timp si de multa munca artizanala ca sa poata fi proiectate, produse, asamblate si finisate. Ce-i drept, din 5 in 5 minute, eram iar strafulgerata de tentatia de a-mi insusi "macar" un ceas, uitand ca ma aflu in Germania, tara alsacienilor rapizi si mai destepti decat unii oameni.
Ca sa nu mai lungesc povestea, nu am subtilizat pana la urma niciun cronograf si niciun tourbillon, dar am plecat de acolo de-a dreptul naucita, nu in ultimul rand din cauza linistii asurzitoare care domnea in toate birourile si salile de lucru (cand spun "liniste asurzitoare" ma refer la faptul ca, mie cel putin, incepusera sa-mi tiuie urechile de la atata liniste).
Lucrand de atatia ani intr-o redactie (ceea ce, pentru cunoscatori e sinonim cu o gramada de oameni nevrotici, iritabili, colerici si, ca sa fim sinceri, nebuni care urla cu incantare unii la altii o buna parte din zi), m-am obisnuit cu seriile de "confruntari sanatoase si terapeutice", dupa cum le numeste seful meu. Care sef ocupa, intr-un clasament informal, primul loc in topul confruntarilor, in care plonjeaza cu desfatare si din care iese cu satisfactia lucrului bine facut, spre binele psihic al interlocutorului.
Desi la inceput detestam genul acesta de "meciuri", am remarcat ca, in ultima vreme, a inceput sa-mi placa, mai ales ca, antrenandu-ma, am reusit sa tip mai tare si sa vorbesc mai repede decat majoritatea colegilor.
Asa ca, o ora in birourile acelor cistercieni germani m-a facut sa-mi dau seam
