Pe un om care a înţeles o problemă îl recunoşti după uşurinţa cu care poate la rîndul lui s-o explice altora. În schimb, dacă, în ciuda înţelegerii pe care pretinde că a căpătat-o, nu poate să-i facă şi pe alţii să priceapă ce a priceput el, atunci nu face decît să-şi pună o mască a perspicacităţii: în spatele ei vom găsi goliciunea searbădă a unei minţi ce nu a putut singură să pună ordine în lucruri. Or tocmai această trăsătură e impresionantă la Richard Feynman: lejeritatea cu care, vorbind de fenomene pe care puţini oameni le pot cu adevărat intui, reuşeşte să pune ordine într-o masă de cunoştinte cu desăvîrşire disparate. E ca atunci cînd, peste un haos ce pare inextricabil, o minte vine şi-şi pune amprenta interpretării proprii, luminînd dintr-o dată o vînzoleală de fapte în care, pînă la apariţia acelui principiu de interpretare, domnea o beznă compactă.

Şi chiar aceasta e senzaţia pe care ţi-o lasă acest fizician modern, născut în 11 mai 1918 la New York, şi mort 70 de ani mai tîrziu, pe 15 februarie 1988: că prelegerile lui sunt agenţi de instituire a ordinii în lume; într-un loc apare electricitatea, un pic mai încolo magnetismul, peste ele intervine o gravitaţie ubicuitară şi totuşi perplexantă, iar dedesubtul tuturor o lume cuantică, la fel de ubicuitară şi la fel de aiuritoare.

Cînd un fizician încearcă să descrie aceste paliere, atît de diferite şi totuşi atît de compatibile între ele, el îşi dă seama că, pentru a-şi convinge colegii în privinţa acurateţii portretului pe care îl obţine, trebuie să-şi exprime gîndurile sub forma unor reguli a căror valabilitate e indubitabilă pentru un anumit fragment din realitate. Cu alte cuvinte, el trebuie să formuleze nişte legi fizice cu ajutorul cărora să poată descrie fidel ceea ce experimentele efectuate în acel domeniu îi arată: că anumite întîmplări se petrec în anumite împrejurări.

Recurgînd