Încet, dar sigur, tânăra generaţie de critici face paşii necesari de la pragul afirmării la cel al confirmării. În urmă cu un deceniu, criza cronicii literare era un subiect intens dezbătut. În prezent, când autori tineri şi foarte tineri fac critică de întâmpinare la absolut toate publicaţiile culturale importante, "criza" cronicarilor e substituită cu una, aşa-zisă, a criticii academice, ameninţată de superficialitatea bombastică a publicisticii. Din nou, exact ca acum patruzeci de ani, se trasează graniţe cu sârmă ghimpată între impresionişti şi teoreticieni. Unii sunt numaidecât frivoli, ceilalţi au o încruntare profilactică...

În fapt, asemenea disocieri pe cât de ferme, pe atât de arbitrare ignoră însăşi dimensiunea de complexitate a criticii literare. Chiar fără a-şi ataşa, la vedere, atributul totală, aceasta îşi ia constituenţii din diferitele domenii şi discipline care o pot consilia. Ea este teorie a literaturii şi practică (meta)textuală, analiză şi creaţie, istorie şi comparatistică, filozofie şi sociologie a culturii. A pune accent şi miză pe o anumită grilă de lectură şi interpretare nu înseamnă, în cazul unui critic adevărat, că scrisul său este arondat unui compartiment îngust şi etanş, fără legătură cu celelalte. Diferenţele apar ca fireşti întrucât, dincolo de teorii şi metodologii, fiecare critic are personalitatea lui, un anumit mod profesional şi uman de a înţelege literatura şi propria activitate. Astfel că, recunoscând valoarea unui comentator de literatură, va trebui să identificăm, totodată, unghiul particular al criticii sale.

Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii, eseul lui Antonio Patraş, vine după o teză de doctorat, cu totul remarcabilă, despre Ion D. Sîrbu şi un volum de cronici literare bine scrise, dar prea participative. Deja am putut schiţa, pe baza acestor contribuţii bibliografice, un profil al tânărului critic