Un lucru care îmi place mult la redacţia României literare este că are memorie. Toţi cei care au trecut pe aici au rămas, cumva, vii, şi sunt "repovestiţi" în detaliu de către cei prezenţi azi, cu bunele şi relele lor, ca-ntr-un roman. Când se scoate câte o fotografie alb-negru din arhivă, numele celor uniţi o clipă de aparatul fotografic într-un zâmbet sincronic sunt rostite unul după altul, ca-ntr-un ritual. Dacă vreun colaborator mai tânăr întreabă "Cine e?", i se răspunde fără economie, astfel că istoria orală, cu detaliile ei seducătoare, se transmite spontan de la o generaţie la alta.

Despre Dana Dumitriu, care a fost prezentă în redacţia revistei începând din 1968, adică de la 25 de ani, şi până la moartea ei timpurie, din 1987, n-am auzit decât vorbe bune (ceea ce nu e tocmai un lucru obişnuit în lumea scriitorilor). Se vorbeşte de ea ca despre o femeie cu totul ieşită din comun, care avea un rafinament discret, de bijuterie autentică. Am înţeles că lăsa impresia de a nu aparţine lumii în care i-a fost dat să trăiască. A avut ghinion: s-a născut în 1943 şi a murit cu doi ani înainte ca lumea pe care o detesta să se schimbe. Nu meritase "timpul ce i s-a dat", i s-ar fi potrivit altă felie de istorie. Calităţile ei umane erau concurate de cele literare: scria recenzii şi cronici - e o adevărată deschizătoare de drumuri în materie de critică feminină contemporană - şi scria proză. Romanul ei cel mai cunoscut şi mai comentat a fost Prinţul Ghica, apărut iniţial în 3 volume (1982, 1984, 1985). La doi ani după publicarea ultimului volum, Dana Dumitriu a murit. Era încă tânără.

Apoi s-a petrecut un lucru înspăimântător: numele ei a fost acoperit de uitare, împreună cu critica ei, cu povestirile ei şi cu Prinţul ei! A ieşit din circuit, iar marele şi nestatornicul public o ignoră. Deşi ar fi meritat un loc prim în orice enumerare de prozatori de după 1947