Nu aştept minuni de la ţara aceasta. Nu mă aştept să avem autostrăzi peste noapte, nici să ajungem într-o clipită la un salariu mediu de 2.000 de euro pe lună. România modernă are

Nu aştept minuni de la ţara aceasta. Nu mă aştept să avem autostrăzi peste noapte, nici să ajungem într-o clipită la un salariu mediu de 2.000 de euro pe lună.

România modernă are o întârziere istorică şi doar eforturile a două-trei generaţii o vor putea aduce printre ţările cu un nivel rezonabil de bunăstare.

Nici nu mă aştept ca România să fie vreodată Suedia, Noua Zeelandă, Olanda, ori Germania. România mea va rămâne pe vecie o ţară de la porţile Orientului, o ţară uşor aproximativă.

Dar va rămâne ţara în care căldura familiei şi a prietenilor, mirosul micilor sfârâind pe grătar, struna lăutarului, cartierul copilăriei şi echipa favorită de fotbal vor compensa, poate, nişte plusuri materiale obţinute mai repede prin cine ştie ce colţuri de lume.

Există însă ceva care mă enervează cumplit - şi ar fi singurul motiv pentru care, într-o bună zi, aş ajunge să spun, ca şi confratele Gherman de la Cluj: <> . Acel ceva se numeşte MITOCĂNIE. Mitocănia celui care claxonează inutil şi dă faruri pe şosea.

Mitocănia celui care adresează cuvinte urâte femeilor. Sau care le face avansuri de neam prost. Mitocănia celui care murdăreşte străzile, apele, poienile. Mitocănia celui care se uşurează pe marginea drumului sau la colţ de stradă.

Unii ar spune că sunt un visător, dar am convingerea că toţi cei care, într-un fel sau altul, ajung în postura de persoane publice sunt datori să dea dovadă de reţinere şi de respect pentru ceilalţi. Să evite mitocănia. Este minima contribuţie pe care o pot aduce la îndreptarea societăţii.

De aceea nu-mi mai place preşedintele Băsescu. Nu-mi mai place, de fapt, de la şpriţul acela din miez de noapte de la Golden Blit