Trebuie sa recunosc ca nu am fost niciodata un fan infocat al lui Lucian Rasnita. Si nu din cauza faptului ca antreneaza mai bine sau mai slab, ci pentru faptul ca nu... zambeste. Am vazut mereu in Rasnita, un om incordat, excesiv de serios aproape in permanenta, caruia glumele i se par derizorii. Au existat multe situatii in cadrul unor conferinte de presa, cand, pentru a mai detensiona atmosfera de dinaintea vreunui meci important, cineva incerca sa mai glumeasca cu antrenorul. Elena Francu, spre exemplu, o femeie despre care nu se poate spune ca nu are simtul umorului, starnea hohotele de ras ale audientei, glumind mereu intentionat la adresa fostului selectioner. Intentionat, dar niciodata rautacios. Nu am vazut insa la Lucian Rasnita macar o data, vreo tentativa de a schita vreun zambet, ba mai mult, pe fata sa se putea citi plictiseala. Nu ma eschivez acum in marele psiholog sau cunoscator de oameni, dar impresia nu era numai a mea, ci generala: proaspatul demis de la HCM este un om mohorat. In acelasi timp, multi au observat aceasta stare si in atmosfera de la echipa, iar Nurhan Ali chiar a afirmat ca jucatorii si-au pierdut placerea de a veni la antrenamente, ca nu mai evolueaza cu inima, cu zambetul pe buze, asa cum o faceau inainte. Sa fie oare intamplatoare asemanarea dintre starea antrenorului si cea a echipei? Oare Lucian Rasnita uita ca jucatorii sunt compusi tot din carne si oase, ca au sentimente si ca au nevoie si de momente de relaxare? Sau impunea o stare permanenta de tensiune, crezand ca asta ajuta la mentinerea spiritului competitional? Eu imi aduc aminte de atmosfera senzationala de la echipa, atunci cand antrenor era Aihan Omer. Omul venea destins la conferinte, infuleca un fursec, facea o gluma, si comunicarea era deja infinit mai usoara. Chiar si la intrebarile incomode, Omer raspundea fara ezitare, iar daca dorea sa le evite, o facea