⢠Plagiatul la români - Selecţie de Pavel Balmuş, prefaţă de Dan C. Mihăilescu, Editura Arc, Chişinău, 2004.
Date fiind tema şi recenzia din numărul trecut, revin cu o versiune revăzută a unui text publicat în România literară nr. 1/2005. (M. C.)
"Furaţi, autori, furaţi! Furaţi de sînteţi săraci şi aveţi gust bun; dar mărturisiţi păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpaţi de mustrarea cugetului şi de înfricoşata critică a înaltului tribunal al literaţilor." Aşa suna un îndemn "Cătră autori" scris de Ioan Penescu în deschiderea unei traduceri pe care a intitulat-o mucalit Hoţie din ideile unuia din Visurile lui Lebruin, apărută la Brăila în 1840, an după care începe să se discute şi la noi despre plagiat (lat. plagium, vinderea unor sclavi străini). Legea proprietăţii literare şi artistice avea să fie promulgată abia în 1862. Odată cu răspîndirea tiparului şi cu circulaţia cărţilor, scrisul devenise o importantă sursă de notorietate. Înainte de a fi obligatorie, semnarea textelor era un motiv de mîndrie. Ceea ce nu înseamnă că paşoptiştii nu mai făceau, cu bună ştiinţă, confuzie între original şi traducere. În cartea sa despre Apariţia scriitorului în cultura română, Leon Volovici aminteşte de un oarecare George Fălcoianu care, prin 1843, se dăduse drept autorul Fedrei. O incursiune în cele mai celebre cazuri de plagiat literar românesc ne oferă această antologie de articole, pledoarii, eseuri sau cronici literare. C. Negruzzi, Alecu Donici, George Coşbuc, I.L. Caragiale, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Al. Piru, Eugen Barbu şi Ion Gheorghe sînt scriitorii acuzaţi, cu dovezi concludente sau fără, de a fi plagiat. Cazurile urmează un anume tipic, deşi nu toate se desfăşoară la fel. Unele demascări sînt formulate rece, altele cu patimă, unele nu mai lasă loc nici unui dubiu, altele sînt şubrede, există cazuri în care scriitorul acuzat intervine şi
