Chiar daca si-au inceput mandatul cu denuntarea mostenirii Verheugen, Rehn si Frattini ajung si ei in situatia inconfortabila a comisarului german: de a fi girat pentru o Romanie care, trebuie sa o recunoastem, s-a dovedit nepregatita pentru aderarea de la 1 ianuarie 2007. Acum, opinia publica si politicieni din statele membre trag la raspundere Comisia Europeana, care a dat verde aderarii Romaniei.
Exista totusi diferente substantiale intre abordarile celor doua Comisii, Prodi si Barroso. Cu exceptia scurtului si intarziatului mandat la Justitie al lui Cristian Diaconescu, nici un fapt obiectiv de la Bucuresti nu ar fi justificat entuziasmul Comisiei Prodi, calendarul strict si optimist privind incheierea negocierilor, semnarea Tratatului si aderarea Romaniei. Teleghidat de Schröder, anticipand probabil si valul de euroscepticism provocat de extinderea din 2004, Verheugen a galopat cu ochii inchisi in negocierile cu Romania, pasand altor echipe de la Bruxelles si Bucuresti responsabilitatea indeplinirii reformelor angajate pe hartie. Spre deosebire de Verheugen, Rehn si-a manifestat de la bun inceput scepticismul si a cerut rezultate concrete. Frattini si-a folosit influenta, optimismul si charisma pentru a intari pozitia reformistilor si a-i pune in defensiva pe cei care li se opuneau. Aceasta abordare combinata a dosarului romanesc a reusit in sfarsit sa obtina reforme importante la Bucuresti in 2005 si 2006 si sa faca posibila aderarea.
Dar aderarea Romaniei a fost una conditionata de continuarea luptei anticoruptie, a reformelor justitiei si agriculturii. Iar sistemul postaderare gandit la Bruxelles sa asigure continuitatea acestor reforme si a luptei anticoruptie a inceput sa se naruie imediat dupa 1 ianuarie.
Esecul postaderare al Romaniei va fi, cu siguranta, studiat de Bruxelles la capitolul "lectii invatate", inaintea complicatei extinderi in
