Operaţiunea de captare a sufletelor occidentale de către islamiştii radicali, despre care am vorbit aici acum cîteva săptămîni comentînd o substanţială "ieşire în presă" a lui Osama Bin Laden, a continuat cu apariţia la prestigioasa Columbia University din New York a lui Mahmoud Ahmadinejad, preşedintele Iranului.

Spre deosebire de mesajele lui Bin Laden, care sînt mici conferinţe înregistrate în locuri necunoscute şi, apoi, difuzate, Ahmadinejad a avut în faţă o audienţă vie, formată, mai ales, din profesori şi studenţi. Ahmadinejad a fost pus în situaţia de a răspunde întrebărilor, ceea ce îi irită pe dictatori, după cum arată experienţa. În spaţiul cultural european - clădit pe o filosofie a "mirării", pe un spirit întrebător - nu există altă cale pentru a ajunge la adevăr. La noi, se întreabă. Şi tocmai sesiunea de întrebări de după discurs a fisurat operaţiunea de captatio a lui Ahmadinejad. Totuşi, omul a încercat şi, o spun cu oarecare teamă, nu a fost departe de reuşită. Iar data viitoare, sînt convins, va fi şi mai bun.

Ahmadinejad a venit în faţa studenţilor şi profesorilor de la Columbia cu două idei principale, în fapt două abile manevre retorice, dovedind că ştie ceva despre spiritul asistenţei. Prima, să niveleze diferenţele dintre el şi auditoriu. "Şi eu sînt profesor" - a repetat adesea liderul iranian. "Conduc doctorate şi predau o dată pe săptămînă" - a spus la un moment dat. Apoi, a continuat spunînd că studenţii iranieni sînt la fel ca aceia din Statele Unite şi i-a invitat pe americani să meargă liber în orice universitate iraniană. Abilă manevră retorică, pentru că, se ştie, sufletul intelectualului vestic este atît de sensibil la descoperirea asemănărilor dintre el şi un "celălalt" venit din altă cultură. Nimic nu îl emoţionează mai mult pe occidentalul bine educat decît să descopere cît de mult seamănă cu cineva din altă parte