Mai nou, dă bine să înjuri proprietatea. Ei, privaţii, ea, proprietatea privată, vor să facă profit, de regulă nemăsurat, ei speculează, ei nu se "arată", să îi ştie protipendada soţietăţii civile, care să îi probozească ea, cum ştie mai bine, căci are şi condei sau voce. Faptul că presa culturală, spre deosebire de ziare şi de periodicele economice, tratează încă neprofesionist dezvoltarea oraşului mă îngrijorează: încă şi încă o dată se confirmă observaţia că intelectualitatea românească publică rămîne în urma societăţii căreia vrea să îi dea lecţii de la "vîrf". Poate că ar fi momentul să aşezăm orice dezbatere despre aşezări pe cîteva principii pe care, dacă le acceptă toate părţile, se va putea discuta, în fine, despre binele public.

Privarea de public

Cu siguranţă, întrebat fiind de adevărul său, fiecare grup va încerca să argumenteze proeminenţa acelui argument al propriei expertize asupra tuturor celorlalte. Dar, cum nu toate au acces la caracterul public al spaţiului public, axiomele sînt parcă invizibile sau, poate, nu sînt rostite prea des:

1. Proprietatea privată este garantată şi, pe cale de consecinţă, la fel trebuie să fie şi exerciţiul netulburat al acestei proprietăţi. Spaţiul privat, de la propria locuinţă la terenul meu, este acea expresie a proprietăţii care mă interesează în economia acestui text.

2. Spaţiul public este locul aducerii în mijloc, în vederea prezentării argumentelor, a negocierii, a schimburilor şi a deciziilor (i.e. răspunsul la întrebarea "unde au loc evenimentele descrise?", dar şi, fizic: bucată de teritoriu). Aducerea în centru se face astfel încît, în principiu, fiecare opinie parţială şi partizană este îndreptăţită la vocea şi la vizibilitatea ei, indiferent cît de puţini sau de pauperi i-ar fi reprezentanţii. Dacă binele public impune grevarea unei servituţi asupra proprietăţii private, trebuie n