Recenta decizie a lui Ion Iliescu de a salva pielea premierului liberal m-a determinat sa reexaminez evolutia democratiilor europene in vederea depistarii unor eventuale paralele cu mersul celei romanesti. Greu de gasit insa un model contemporan relativ similar. In final m-am oprit asupra primelor decenii de independenta ale Italiei – perioada transformismului. Modelul parea unicul concordant. In Italia ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, guvernele constituiau o afacere cat se poate de flexibila, ingloband reprezentanti din toate partidele parlamentare. In opinia mai-marilor epocii, rolul primar al politicii era cel al satisfacerii poftelor grupurilor de interese implicate si, desigur, ale propriilor politicieni. Formula a condus la inerente frustrari, fiind succedata de un alt binecunoscut sistem politic – fascismul. Totusi, nu trebuie pierdut din vedere ca Italia a necesitat decenii pentru a depasi acea perioada.
Variatii ale modelului au aparut atat in Spania, turno politico, cat si in Portugalia, rotativismo. In Romania acelor vremuri, diferentele dintre principalele partide politice erau, paradoxal, mai manifeste decat in prezent – cand apar de-a dreptul difuze. Dar tara dispunea, in persoana regelui Carol I, de un garant al stabilitatii. Atunci au fost finalizate o serie de proiecte notabile precum podul de la Cernavoda, denumit initial podul Regele Carol I, iar ulterior Anghel Saligny. In cei 17 ani postdecembristi, Romania nu a avut, in schimb, parte de o singura realizare de asemenea anvergura. UE s-a tot straduit, pe parcursul ultimilor sapte ani, sa activeze pe post de sponsor al dezvoltarii autohtone, dar a esuat lamentabil. Statul s-a pipernicit pe masura ce avutia nationala incapea, bucata cu bucata, pe maini private – incepand cu cele ale fostilor directori de cooperativa transformati in latifundiari si pana la cele ale plutocratilor de t
