Dimineaţa, la ora şapte, pe Strada Cinci din New York, sînt doar oamenii cu care America nu se mîndreşte. Nu-s bărbieriţi cu ultimul model de lamă Gilette, n-au în buzunar cheile de la Ford-ul hibrid de anul ăsta, n-au pe ei cămaşa cu dungile maro şi albastru ale toamnei. De fapt, n-au nimic deosebit, nici măcar noroc.
Plan detaliu aici: o pereche de mîini cu degete lungi masează genunchii, unul cîte unul. Încet, ca şi cum ar avea toată ziua pentru asta. Mişcările sînt de virtuoz - pare că ar cînta la ligamente, ca la pian. Plan larg: omul stă în fund sprijinit de o clădire care se termină undeva mai sus, la vreo sută de etaje deasupra lui şi încă vreo cîteva mii de ani după, pe scara istorică.
E negru şi e homeless, însă nu-i nimic trist în asta. E doar o parte din America - partea aceea care spune că libertatea e absolută aici. Ai dreptul să fii preşedinte. Ai dreptul să fii un ratat perfect. Ai dreptul să stai pe stradă sau în penthouse. Guvernul nu se opune. De fapt, Guvernul n-are nici o legătură cu fericirea ta, că nu ţi-a promis-o. Ai dreptul la ea, nimeni n-are nici o obligaţie să ţi-o ofere. În căutarea fericirii m-am aşezat şi eu la coadă sîmbăta trecută. Pe Strada Cinci, la capăt, cum începe Central Park, la magazinul Apple. Înăuntru, fericirea în doze mici, plate şi lucioase: telefoane iPhone, iPod-uri Touch. Chestii, butoane, trăiri.
Un mic amănunt aici, încă un plan detaliu. Magazinul e la subsol, iar deasupra lui e o fîntînă arteziană. Dedesubt, exact sub ea, se afla standurile minimalist desenate, cu ultimele iPod-uri, conectate la căşti, cu filme şi muzică pe ele, mă rog, tot tacîmul sau, cum ar zice tex-mex americanii, the whole tamale. Închipuiţi-vă aici, în decorul zen al celui mai central magazin din lume, al celui mai superior, mai important, mai zguduitor, ei bine, închipuiţi-vă două găleţi cu ceva apă murdară în ele. Pus
