Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd aud propoziţii care au ca subiect "ţăranul" (sau "românul"), simt că mă ia cu sfîrşeală de la lingurică. ("Ţăranul e nu ştiu cum, ţăranul face cutare lucru" etc.) Ce înseamnă "ţăranul" şi unde poate fi găsit el?
De fapt, în afară de mintea unora unde respectivul personaj hălăduieşte, el nu poate fi întîlnit nicăieri în realitate.
Există deja o tradiţie la noi de mitizare a "ţăranului". El este depozitarul tuturor calităţilor umane, al binelui şi al frumosului, el este perfecţiunea întruchipată. "Ţăranul" este pur, drept, omenos, înţelept, iar din mîinile lui ies numai lucruri minunate. În realitate, la sat sînt - ca peste tot - şi ticăloşi şi oameni de treabă, şi indivizi primitivi şi înţelepţi, şi harnici şi leneşi. Şi aşa au fost dintotdeauna. În fond, nu numai acum se înjunghie fiii satului la discotecă, ci acelaşi lucru îl făceau şi acum o sută sau două sute de ani, la horă.
Gîndirea împăiată, cu bibiluri şi altiţe, cu privire la lumea satului poate fi întîlnită din belşug la TVR. Acest tip de gîndire face de cele mai multe ori casă bună cu un discurs rostit pe un ton de început şi de sfîrşit de lume, cu pretenţie de profunzime, dar în realitate plin de expresivităţi involuntare şi de ridicol.
Există, de exemplu, o emisiune la TVR 2 intitulată Zestrea românilor, o serie de documentare care-şi propun "să consemneze şi să conserve cultura şi civilizaţia ţărănească". Acolo, pe un fond muzical de cîntec de fluier redat cu reverb, poţi vedea montată o întreagă operetă a satului românesc. Ţi se perindă prin faţa ochilor ţărani îmbrăcaţi în costume populare apretate (chiar şi cînd ne sînt înfăţişaţi la muncă pe ogor), care cu boi desprinse din tablourile lui Grigorescu, picioare încălţate în opinci, femei care torc de zor sau lucrează în faţa unui război de ţesut, oameni care se strîng la clacă şi, din cî
