În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, muncitorii de pe platforma industrială Pipera au mărşăluit în bloc pînă în faţa sediului Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Încolonaţi şi tăcuţi, fără să strige şi fără pancarte, muncitorii din Pipera au străbătut cei zece kilometri de la periferia oraşului pînă în centru călcînd apăsat în istorie. Nu ştim cu certitudine dacă a existat un liant al mobilizării muncitorilor din Pipera, cu siguranţă însă că 22 decembrie 1989 a fost ziua în care clasa muncitoare din Bucureşti (în Timişoara, muncitorii ieşiseră în stradă încă din 17 decembrie 1989) s-a aflat pentru prima dată în postura de clasă revoluţionară în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Şi, culmea, nu după preceptele socialismului, ci, dimpotrivă, într-o manifestare anticomunistă şi anti-Ceauşescu. Astăzi, Pipera a dispărut ca platformă industrială, fiind cunoscută mai mult ca dezvoltare imobiliară, iar muncitorii Piperei s-au împrăştiat în patru zări.

Cum arată clasa muncitoare după 18 ani de tranziţie? În mod cert, cu totul diferit faţă de cea de dinainte de 1989. De altfel, tranziţia românească a schimbat substanţial structura economiei şi, evident, acest fenomen nu a rămas fără urmări în structura clasei muncitoare, atît cît mai este ea. Liderii sindicali au forţat existenţa clasei muncitoare. Sindicaliştii au fost tot mai prezenţi pe scena economiei româneşti, mai întîi ca apărători ai drepturilor muncitorilor, însă, cu timpul, s-au transformat, unii dintre ei, în mai multe tipuri de struţo-cămile. Primul tip a făcut din liderul sindical o vedetă TV, un guru al economiei sociale; un altul a împletit profitabil sindicalismul cu afacerile şi, în fine, o a treia categorie de lideri sindicali s-a dedulcit la "borcanul cu miere al politicii" ajungînd în guverne, în Parlament sau în funcţii de conducere la diverse partide şi partiduleţe. Lideri