Scandalul arata in acelasi timp importanta onoarei in societatea romaneasca a timpului. Ne putem imagina astazi, cel putin in Romania, ca un scandal de imoralitate sa fie un motiv de a fi demis dintr-o pozitie publica? Revin si astazi la chestiunea Nicolae Ionescu, fostul profesor-fondator al Universitatii din Iasi, politician influent, ajuns chiar, pentru aproape un an, ministru de externe intr-unul din guvernele lui I.C. Bratianu din anii saptezeci ai secolului nouasprezece. In articolele anterioare am incercat sa discut paradoxul absentei posteritatii sale, in ciuda popularitatii si influentei sale din epoca, la Iasi, cel putin. Se poate sa ma fi grabit putin. N. Ionescu ne-a lasat un tip de personaj public imperisabil. Am vorbit de clientelismul si demagogia sa xenofoba, de lunga sa cariera universitara fara sa fie obligat sa probeze vreo competenta anume. Astazi voi vorbi de publicistul N. Ionescu, a carui cariera tumultuoasa o cunoastem mai ales din reactiile provocate contemporanilor, printre care Hasdeu, de exemplu, el insusi un publicist frenetic. In aceasta din urma calitate, Ionescu este de o modernitate aproape sideranta, daca putem accepta ca modernitatea inseamna nu numai o succesiune de fabule morale cu privire la frumusetea progresului. N. Ionescu este parintele scandalului de presa in spatiul public romanesc. Sau, ma rog, unul dintre cei mai insemnati fondatori in aceasta directie. Se intelege ca libertatea presei, care in lumea romaneasca se instituie odata cu intrarea in vigoare a prevederilor Conventiei de la Paris, inseamna, pe linga aparitia unei pluralitati de voci in spatiul public, si libertatea de a folosi presa ca instrument de presiune in scopuri care nu au legatura cu interesul public. Destul de repede, in anii saizeci ai secolului XIX, presa devine adesea o trompeta pentru stigmatizarea adversarilor. Foarte modern. Infernal de modern. In