⢠Am un vecin cu pasiunea cîinilor mari. Prima oară l-am văzut cu doi dogi germani imenşi. Cînd ieşea cu ei la plimbare prin faţa blocului ocupa întreaga alee şi crea o oarecare tulburare. Copiii încetau joaca, adulţii se opreau şi-i făceau loc să treacă privindu-i admirativ sau cu neplăcere pe cei doi cîini. Unul era negru, celălalt gri şi din fălcile atîrnînde totdeauna le curgeau bale. La un moment dat, cel gri a murit. Am auzit că l-a călcat o maşină şi n-am reuşit să-mi imaginez decît că era vorba de cea de gunoi, ca fiind singura mai mare care trecea pe strada noastră şi care ar fi fost în stare, fizic, să comită o asemenea crimă. A rămas doar cîinele negru şi stăpînul lui, ceva mai tras la faţă. Cineva mi-a atras atenţia într-o zi că cei doi au mai multe în comun: fălcile căzute, părul la fel de negru, ceva asemănător în privire şi... stăpînul era la fel de voinic printre semenii săi pe cît era animalul printre cîini. Peste ani, a murit şi cel de-al doilea cîine. A lăsat însă în urmă un pui care se face tot mai mare şi mai negru, la fel cum era mama lui, în vreme ce stăpînul se tot împuţinează şi albeşte, fiindu-i parcă tot mai greu să-l ţină în lesă.
⢠Am zărit odată, din goana autobuzului, un individ cu un tricou fără mîneci, cu mîinile şi braţele păroase pînă la umăr, cu o chelie mare de la frunte pînă în creştetul capului şi cu păr lung la ceafă, cu buze enorme, groase şi răsfrînte, ţinînd de mînă un copil de vreo 3 ani, desculţ. Micuţul semăna leit cu el, avea buzele asemănătoare deşi, evident, mai mici şi acelaşi mers, cu legănarea umerilor de parcă şi-ar fi făcut loc printr-un hăţiş des. Treceau amîndoi strada pe roşu, spre disperarea şi enervarea şoferilor care frînau brusc şi-i claxonau. Ei nu băgau însă pe nimeni în seamă, îşi vedeau de drumul lor legănat, către cine ştie ce ţintă ştiută doar de ei.
⢠Eram pentru prima oară în
