În aprilie 1994 am cîştigat o licitaţie pentru realizarea unui film documentar de prezentare a - pe atunci - Combinatului siderurgic Hunedoara. Era o epocă aproape romantică - se construia voios capitalismul, cu angajamente de tip "sîntem prea importanţi ca să ni se întîmple ceva rău".
Mai bine de două luni, am bătut toate uzinele combinatului, devenit SC Siderurgica SA Hunedoara. Oamenii erau siguri de locurile lor de muncă şi se simţeau încă în elita clasei muncitoare. Sindicatele siderurgiştilor, puternice, se agitau în special pentru majorări salariale. Nu se punea problema reformelor şi a restructurărilor de personal. Şefii, de la director general la prefect (care se credea şi el un fel de prim-secretar PCR pe stil nou), visau mega-structuri monopoliste, în care să intre minele din Valea Jiului, combinatul de la Hunedoara şi termocentrala de la Mintia. Directorul general îşi iubea angajaţii - "Voi pleca de aici cînd pe poartă va ieşi primul şomer" - spusese el într-un cadru neoficial. Pe poartă intrau şi ieşeau, în fiecare zi, peste 16.000 de oameni - în sunet de sirenă.
Directorul general a plecat cu puţin timp înaintea primului şomer. Ce-i drept, nu era chiar şomer, ci disponibilizat la cerere. Ajuns în 1997 în scaunul suprem de la combinat, fostul vicepremier Gheorghe Pogea a închis uzine, a demolat furnale şi a negociat cu sindicatele tot felul de salarii compensatorii şi "crearea de alternative viabile" pentru cei care plecau. Greviştii din timpul lui Ciorbea doreau păstrarea locurilor de muncă, iar Hunedoara, din cetate de oţel şi de foc, devenise, în opinia sindicaliştilor, "oraş calamitat social". Şomajul a crescut, iar prin 2003, la ordinea zilei erau marşurile disperării - nimeni nu dorea să cumpere combinatul, vîndut la pachet cu datorii de sute de miliarde. De lei vechi. Pînă la urmă, l-a cumpărat un indian - Lakshmi Mittal, un tip f
