Atunci cand Mircea Geoana a pus problema excluderilor din PSD, pe o lista pe care era plasat, la final, "cu voia dvs", Ion Iliescu, s-a vorbit foarte mult in public despre relatia dintre disciplina de partid si democratia interna. In urma discutiilor, s-a ajuns la un adevar teoretic: acela ca, in partid, exista libertate de exprimare pana in momentul in care se ia, democratic, o decizie, urmand ca apoi sa se manifeste doar disciplina de partid. Pornind de la aceasta perspectiva, a vorbi despre excluderi sau macar sanctiuni pentru cei care, probabil, au votat impotriva sensului trasat de conducerea de partid reprezinta un fapt normal. Dar, daca tinem cont de definitia mai sus amintita, posibilele sanctiuni devin legitime doar daca si prima parte a situatiei a fost respectata: daca a existat, la inceput, o decizie democratica. Or, nu e foarte clar daca a fost asa. Mai intai, pentru ca decizia depunerii motiunii nu s-a luat intr-un for statutar, iar apoi pentru ca sensul initial al motiunii (dintr-o actiune anti PNL) a fost deturnat (intr-o actiune pro PD). Asadar, din aceasta perspectiva exista o oarecare confuzie legata de cat de democratica a fost decizia initiala. Daca exista aceste dubii, nu mai poate fi clara nici decizia de conformare si, implicit, apelul la disciplina interna de partid. Ce avem acum? Un presedinte de partid, Mircea Geoana, care se face ca sanctioneaza nedisciplinatii, in urma unei actiuni in care s-a facut ca pune in aplicare o decizie luata democratic. Poate fi construit prin asemenea gesturi un partid puternic, capabil sa ofere o adevarata alternativa la evolutiile actuale? Cu siguranta, nu.

Dar este Mircea Geoana singurul care se comporta astfel, simuland pe rand atat democratia interna, cat si autoritatea si disciplina? Nu. Exemplele de acest tip impanzesc societatea romaneasca de la inceputurile sale post-decembriste si pana astaz