- Diverse - nr. 198 / 10 Octombrie, 2007 Se vorbeste de mult timp despre aceasta paradigma, si anume pana in ce punct sau pana cand persoanele dintr-o organizatie vor continua sa fie resurse umane si nu invers? Parafrazandu-l pe Peter Senger, considerat de multi "anti-resurse umane", organizatiile nu au resurse umane, acestea sunt insasi organizatia. Daca ne uitam in istorie, observam ca intreprinderile au evoluat, de la inceputul secolului XX, de la o perspectiva taylorista si industrializata, bazata pe profit si pe rationalizarea muncii, spre o perspectiva mai umanista si democratica, rezultat al scolii relatiilor umane a lui Elton Mayo, elementul uman castigand nu doar drepturi in sfera muncii, ci si drepturi sociale si intelectuale (care au fost apoi valorizate in strategia competitiva a unor firme). Tinand cont de toate schimbarile socio-economice contemporane restrictive pe care firmele le-au cunoscut, acestea sunt obligate sa priveasca din nou spre trecut si, paradoxal, sa-si puna problema valorizarii si investitiei in activele umane, ca avantaj competitiv al afacerii. De aceea asistam la disponibilizari in masa, emigrarea fortei de munca spre tarile din vest, pierderea drepturilor castigate de-a lungul anilor etc. In opinia mea, suntem intr-o faza reactiva de tranzitie si de ajustare la contextul si conditiile noilor vremuri. In fata unei noi realitati sociale si globale care consta in cresterea sperantei medii de viata si diminuarea drastica a ratei natalitatii, paradigma resurselor umane de care am vorbit mai inainte castiga acum o noua forta si o noua dimensiune. Daca populatia traieste tot mai mult si intinereste tot mai putin, noi devenim tot mai valorosi. Cred ca acesta e un fapt indiscutabil si de neschimbat. Cu cat invatam mai multe, cu atat suntem mai competenti si mai indispensabili organizatiilor. Intr-o anumita forma, constient sau nu, am inceput