De la o vreme, a devenit un fel de datina ca ministrii - de un trimestru sau de o legislatura intreaga, fosti sau actuali - sa faca vizite pe la procuratura. In scurt timp – sau poate ceva mai lung? – obiceiul se va impamanteni, probabil, caci el are temeiuri mai adanci, imposibil de negat. Cat de iute se va intampla asta n-as putea spune, fiindca batalia tergiversarii a ajuns sa se poarte astazi intre insusi ministrul Justitiei si seful DNA, iar pe durata conflictului, demnitarii inca neadusi in fata procurorilor, ca si cei care au trecut pe acolo, dar au fost eliberati, mai pot respira o vreme in relativa tihna. Totusi, iute sau cu incetinitorul, chemarea sau aducerea cu mandat a potentatilor e pe cale sa devina regula. Una dintre cauzele fenomenului este aceea ca in Romania – poate si in alte parti, dar acum vorbim despre tara noastra – nu este niciodata prea greu sa gasesti in dreptul fiecarui ministru cel putin un potential cumparator de favoruri mult mai bogat decat respectivul membru al cabinetului. Naivii, daca mai sunt din acestia printre noi, vor intreba care e legatura intre functia publica de nivel inalt si marele capital autohton. Ceilalti au si inteles deja: aviditatea, pofta de inavutire, goana dupa chilipiruri. Un singur obstacol sta, teoretic, intre aceasta fuziune de interese pe care, pentru a simplifica, o numim coruptie. Este vorba despre simtul onoarei. El vine din antichitate si traverseaza ca un fir rosu istoria, imbracand forme dintre cele mai burlesti uneori, de la duelul vanitos pana la confruntarile cu sisuri artizanale de prin puscariile patriei. Dar in lumea ierarhiilor formale ale statului, printre birocrati si limbutii care si-au facut cariera din trancaneala neinsotita de punerea in lucru a promisiunilor, criteriul onoarei nu functioneaza. Odata, pentru ca nu este eficient intr-un inteles lucrativ, iar apoi fiindca si-a erodat de mult