De zece ani, de cind Editura Humanitas a publicat in premiera absoluta Jurnalul lui Mihail Sebastian, surprizele si deziluziile s-au tinut lant si la fel dezbaterile, care au avut ca tema derapajele ideologice ale unora dintre cei mai straluciti reprezentanti ai „generatiei de aur“ interbelice. Oglinda pe care Mihail Sebastian a pus-o in fata societatii romanesti, chiar si postum, a fost de natura sa tulbure multe constiinte si sa zdruncine multe (poate prea multe) certitudini si mituri in care ne-am complacut ani de-a rindul.
A fost, desigur, mult mai comod sa preluam – unii in deplina cunostinta de cauza, altii cu o inocenta autentica – varianta ad usum delphini livrata de propaganda comunista, expurgata de orice referire la climatul intelectual profund antisemit, recurent in toate epocile si recognoscibil in discursurile si interventiile publice ale unui foarte mare numar de personalitati de prim rang din cultura noastra. In manualele de istorie si de literatura dupa care s-a invatat pina in 1989 (si, in unele cazuri, chiar si dupa 1990), singurii responsabili de atrocitatile comise in epoca au fost Garda de Fier, legionarii si Ion Antonescu. Aceasta atitudine n-a fost citusi de putin motivata de divergente de natura ideologica.
Ba, dimpotriva, ea s-a datorat unei compatibilitati profunde si unei complicitati vinovate intre extremele celor doua ideologii, de stinga si de dreapta, care si-au imprumutat una alteia principiile, strategiile si metodele. Si cu atit mai putin au atirnat in balanta respectul sau admiratia pentru valoarea intelectuala si umana a unora dintre simpatizantii extremei drepte romanesti, sentimente cu totul straine spiritului gregar al celor care, cu o expresie de acum celebra, „au intinat luminoasele idealuri ale comunismului“ mioritic.
Totalitarismul comunist a substituit utopia realitatii si a instituit par
