Nu mi-as dori sa fiu in pielea lui Razvan Penescu. Bun, sa zicem ca acum e vedeta, gestul lui a ajuns in mijlocul unei dezbateri, dar cu ce pret? Cu pretul platit lui Claudiu Bleont, raspunzindu-i la penibilul chestionar care a debutat cu „Ce studii ai mata?“. Si asta in fata unei sali pline. De nu stiu cite ori a trebuit sa raspund la aceasta intrebare, din motive similare, dar totusi in privat, si stiu cum e.
Nu te simti umilit si plin de nervi decit dupa. La inceput raspunzi timid, intrebindu-te daca, oare, Facultatea de Litere iti da dreptul sa critici intr-un ziar un spectacol sau o carte. Desi cel care te supune unui astfel de interogatoriu nici o clipa nu s-a intrebat daca nu cumva merita sa fie criticat, nici prin cap nu i-a trecut ca poate exista si un alt punct de vedere. Nimic nu s-a putut strecura in convingerile lui pe linga ideea, grasa si fixa, ca ala care te critica sigur e un dobitoc, un incult, un analfabet, a carui capacitate de intelegere e cit un virf de ac. Sau nici atit.
Si mai e ceva: atunci cind cistigi bani din arta sau atunci cind faci arta din motive personale – din dorinta de a demonstra ceva, din orgoliu etc. – iti asumi si ca tot ceea ce faci este supus gustului unui public, cit de mic ar fi acesta. Unuia poate sa ii placa produsul pe care i-l oferi, altuia nu. Unul poate fi ipocrit si sa-ti ascunda ce crede de fapt, altul poate sa-ti spuna pe sleau. Dar sint cel putin doua lucruri care ar trebui sa te impiedice sa-ti dai arama pe fata. 1) Buna crestere. 2) Daca reactionezi cu nervi, reprosuri, istericale, telefoane, „dar ce studii ai mata ca sa ma critici?“, nu faci decit sa arati cit de vulnerabil esti de fapt si sa-ti expui fara rusine punctele slabe.
Acum, despre micul incident de la finalul Istoriei comunismului povestita pentru bolnavii mintal. Nu, nu vad potrivita o dezbatere publica, nici macar
