Problema „identitatii“ este extrem de interesanta tocmai din cauza ambiguitatii implicate in acest termen. Un obiect are o identitate relativ usor de definit: o masa este o masa cu toate ca si ea poate deveni altceva in functie de felul in care este folosita, scaun sau combustibil, spre exemplu. Deci identitatea depinde de factori externi care pot fi de o natura cu totul diferita de „esenta“ obiectului in cauza.

Cu atit mai greu este sa definim identitatea in cazul unei fiinte capabile a reflecta asupra lumii si asupra propriei sale… identitati. Ca indivizi apartinind unui grup, sintem definiti de cultura, religia si de miturile grupului. Reflectati in oglinda propriei noastre constiinte, ne autodefinim in functie de imprejurarile in care ne regasim, de virsta, de propria noastra afectivitate, de intelegerea pe care o avem despre lumea care ne inconjoara. in urma intilnirii cu aproapele nostru, lucrurile pot sa apara intr-o cu totul alta lumina: ochii lui ne vor servi drept oglinda, dar in cele din urma tot sufletul nostru va trebui sa decida care dintre multiplele noastre individualitati va intra in rezonanta cu raza reflectata. Si, mai cu seama, cum va fi prezentata aceasta unda, modificata prin interferenta, in afara.

Pornind de la biografie

Exista desigur date empirice precum si o interpretare pur fenomenologica a problemei identitare. Articolul de fata nu abordeaza discutia in mod teoretic: s-au scris pe aceasta tema sute de volume in vremea ce a precedat postmodernismul, iar acum pare a fi prea tirziu pentru a mai continua – de la Lyotard la Jameson, toti corifeii postmodernismului ne spun ca subiectul este demodat; identitatea s-a farimitat intr-atit incit cioburile au devenit prea mici pentru a mai permite o (re)alcatuire a individualitatii. Prefer sa discut deci un caz concret, bine definit, legat doar in mod indirect de prob