Unele adevaruri sint usor de acceptat, altele nu. intre cele din urma se afla adevarurile incomode, greu de acceptat pentru ca ele privesc un obiect caruia ii atasam o foarte mare valoare emotionala sau morala si care, sub lumina adevarului incomod, ar trebui privit dintr-un punct de vedere mult mai critic. De aceea o reactie des intilnita este ignorarea adevarului incomod sau, cu o atitudine mai activa, respingerea lui tout court ca o falsitate evidenta. insa aceste reactii nu sint suficiente in multe cazuri.
De pilda, poate exista o evidenta care face imposibila respingerea imediata a adevarului incomod ca o falsitate evidenta, deoarece evidenta este, cel putin prima facie, de partea adevarului incomod si acceptarea lui ar fi justificata. Atunci intervin, la nivel individual sau colectiv, diferite mecanisme si strategii de reinterpretare si contestare a evidentei, cu scopul de a respinge adevarul incomod.
Dialectica tragica a revizionistului
in istorie, aceasta atitudine conduce la revizionism, din studiul caruia sint multe de invatat. Exemplul prin excelenta de revizionism este negarea Holocaust-ului prin reinterpretarea sau contestarea documentelor istorice de catre istorici ca David Irving, care de multe ori sugereaza ca documentele au fost fabricate de aliati sau de evrei.1 Citeodata, revizionismul are loc la un nivel colectiv mai amplu. De exemplu, in primul deceniu dupa prabusirea celui de-al III-lea Reich, germanii au respins adevarul incomod ca ei sint responsabili pentru catastrofa razboiului si a crimelor comise in timpul lui, prin formarea unui mit colectiv, dupa care ei insisi fusesera victimele nazismului, si nu suporterii lui.2 Altadata, mitul colectiv este fondat, intretinut si amplificat de cele mai inalte entitati politice, guverne succesive si chiar state. Asa ne putem explica cum, de la Atatürk pina in ziua de as
