Duminica seara. Premiera la National, cu o piesa a lui Matei Visniec publicata acum patru ani la LiterNet: Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal. „Un spectacol rafinat si modern semnat Florin Fatulescu, important regizor american de origine romana“, dupa cum scria pe site-ul institutiei. Aveam o stringere de inima, dupa o serie de experiente nefericite cu Nationalul in ultimii 5-6 ani, dar e bine sa dai o sansa fiecarei institutii...
Din prima scena, a fost clar ca nu am avut noroc. Poate pare ca am prejudecati, dar am vazut mult teatru in ultimii 15 ani si rareori un actor care incepe prost termina bine. Iar aici incepe prost. Fals, strident, tipat, isteric, fara nuante, cabotin. Nici un om real nu vorbeste cum vorbesc actorii din piesa. Cu pauze nenaturale, cu accente ciudate, ochi dati peste cap si schimonoseli; m-am intrebat daca personajele „sanatoase mintal“ erau cumva posedate. Acelasi ton si aceleasi schimonoseli le-am vazut si in alte spectacole, sint deja o marca de actorie. Ce diferenta fata de 432-ul lui Mungiu, cu actorii lui atit de adevarati, de naturali si de credibili incit au fost crezuti neprofesionisti…
Nuantele oricarui personaj sint aruncate la cos si inlocuite cu o isterie cvasicontinua. Nu am ris nici o clipa, nu am suris amar, nu mi s-a incretit pielea gindindu-ma cita oroare a fost in comunism. Nu am crezut nici o clipa povestea „normalilor“, nu le-am vazut forta, nu le-am vazut visele si pasiunile, seductia lucrurilor in care cred.
Totul e o amestecatura, actorii vin cu ce stiu din alte piese si schimba doar costumele. Ma indoiesc ca vreunul stie ce a facut personajul sau inainte sa ajunga in piesa.
Revoltatoare e si maimutareala ieftina a nebunilor. Citind textul, m-am intrebat daca nu cumva de fapt nu sint nebuni, ci indezirabili, oameni „periculosi“ pentru regim. Pe scena Nationalulu
