Intr-un articol publicat recent de revista L’Express, doi autori francezi contemporani, care nu mai au nevoie de nici o introducere dau glas unui conflict aflat mereu in actualitate: literatura contemporana, in drum spre autodistrugere sau, dimpotriva, spre renovarea ei stilistica? Cei doi sint Richard Millet si Frédéric Beigbeder. Primul, detinator al unui prestigios premiu al Academiei franceze, autor de studii de lingvistica si romane de factura proustiana, comparat cu marii autori francezi (evident, aici in postura „clasicului“, a autorului canonizat), iar al doilea, excentricul autor al celebrului 99 francs (tradus la noi de Editura Pandora-M, tot cea care ii va publica si ultimul roman, controversatul Iarta-ma! Ajuta-ma!).
Pe de o parte, Richard Millet, cel politically incorrect, acuza literatura contemporana ca „tradeaza“ stilul si sintaxa, demasca autorii „nothombieni“ si il include chiar pe Michel Houellebecq in tagma falsilor scriitori, anuntind, in cartea sa (Harcèlement littéraire) moartea literaturii franceze. La polul opus, Beigbeder afirma ca se simte vizat si este mindru, totodata, sa se gaseasca inclus printre acesti autori anarhisti, de care, considera el, Millet se simte pus in umbra. Discutia continua in acest registru, nucleul constituindu-se in jurul binecunoscutelor idei: ierarhii literare (care, spune Millet, nu mai exista), diferenta scriitor-autor (tot de Millet scoasa in evidenta), literatura libertatii si a frivolitatii (deloc surprinzator, sustinuta de Beigbeder) etc. Dialogul suna extrem de familiar, oricine poate substitui cu usurinta cele doua figuri ale literaturii franceze cu unele… neaose, problema este veche, dar mereu actuala, iar cel mai pertinent si mai firesc comentariu ramine tot cel pe care-l ofera analiza literara, singura care stabileste calitatea textului.
Solutia Millet: scriitorul ca luptator
