Multe dintre cuvintele pe care le folosim curent au o componentă evaluativă şi afectivă necuprinsă în dicţionare, dar care joacă un rol esenţial în folosirea lor argumentativă, persuasivă. Dacă de pe o pagină de dicţionar eliminăm, pe de o parte, cuvintele funcţionale (prepoziţii, conjuncţii, pronume, auxiliare), pe de alta termenii pur tehnici, rămînem cu o listă de substantive, adjective, verbe, în a căror semnificaţie latura evaluativă este adesea foarte puternică. Dicţionarele înregistrează în genere sensul denotativ - logic, raţional -, raportarea cuvintelor la un referent obiectiv; mult mai puţin sînt consemnate conotaţiile, semnificaţiile subiective şi interactive depozitate în cuvinte. Desigur, înregistrarea conotaţiilor ar fi riscantă, pentru că acestea sînt prin natura lor instabile; nici nu poate fi vorba de a marca infinitele variaţii individuale, dar chiar valorile validate social se schimbă în timp, odată cu modelele intelectuale dominante. Dicţionarele pot indica această valoare, în cazuri extreme, bine consolidate, prin etichete de tipul "depreciativ", "peiorativ", "ironic" etc.; mai des, o sugerează prin modul în care este formulată definiţia. Unele cuvinte sînt intrinsec evaluative (bun, rău; frumuseţe; a se urîţi); altele asociază unui sens descriptiv obiectiv o evaluare care provine din sistemul cognitiv şi cultural, din asumpţiunile, credinţele şi atitudinile sale de bază. Am mai arătat, cu altă ocazie, cum în limbajul politic termenul spontan (asociat valorilor pozitive ale naturalului şi ale sincerităţii) are valoare pozitivă, în vreme ce deliberat implică o judecată negativă (activînd mitul "duşmanului care conspiră").

Dicţionarele româneşti sînt excesiv de prudente şi sărace în indicarea sensurilor şi implicaţiilor evaluative. Mai ales în cazul împrumuturilor moderne, e consemnat de obicei doar sensul pur referenţial. Un exemplu este c