Există un spaţiu liber între cronica ori recenzia scrise, prompt, pe marginea unei cărţi şi studiul amplu de istorie literară, care pretinde o anumită perspectivă şi o abordare diferită. Cornel Regman a identificat acest provizoriu no man's land, de la care cronicarul şi-a întors privirea, pentru a citi şi comenta o nouă carte; şi la care istoricul încă n-a ajuns. Identificându-l, a încercat să obţină o specie amfibie, "critica de a doua zi", mai aplicată şi totodată integratoare, cu dosare ale receptării de primă instanţă. În mod curent, Cornel Regman s-a raportat la scrisul celorlalţi critici sub un unghi polemic şi într-o expresie caustică. Maliţiile lui se distribuie generos scriitorilor lăudaţi excesiv şi celor care o fac, cronicarii cuprinşi de evlavie şi dedaţi la genuflexiuni, colaborând prea mult cu un autor.

Parcurgând Patru decenii de proză literară românească, un volum solid la propriu şi la figurat, vom descoperi o veritabilă strategie a delimitării, prin care criticul de la "Tomis" îşi concepea metacritica. Un singur comentator este citat în contexte mereu pozitive: colegul de Cerc Literar sibian I. Negoiţescu. Restul sunt o apă şi-un pământ, din care se mai profilează, rareori, silueta lui Nicolae Manolescu... Cică nişte cronicari sunt prinşi într-un iureş publicitar, robi ai psihozei colective pe care tocmai ei, "paznicii rigorii", ar fi trebuit s-o spulbere. Fără detaşare analitică, abdicând de la îndatoririle ce-i revin criticii ca disciplină autonomă, ei sunt de regulă ditirambici, dar completamente alături de obiectul artistic. Neîmplinirile, deficienţele, eşecurile operelor sunt prezentate ca virtuţi şi merite, corul cronicarilor contribuind astfel la înălţarea unor autori (de la Fănuş Neagu la Alexandru Ivasiuc şi A.E. Baconsky) pe nemeritate piedestale...

Pornind de la fapte, neîndoielnic, reale din sfera criticii de întâmpinare a e